Istoria așezămintelor spitalicești la Sibiu începe la jumătatea anului 1292 și continuă până în zilele noastre, tradiția aceasta fiind atestată documentar în anul 1309. De-a lungul timpului “Spitalele Sibiului” au avut mai multe locații și mai multe modele de organizare în care au activat mai mulți medici care s-au făcut remarcați în epoca. Spitalul Public a fost inaugurat în 1857 și de atunci se desfașoară o activitate intensă subliniată permanent de documentele vremii.
Medicina geto-dacică recunoscută în lumea antică a lăsat unele vestigii și în zona Sibiului. Mai târziu, în zona Sibiului, colonizarea sașilor (sec. XII) a adus importante schimbări socio-economice. Astfel, treburile publice, inclusiv sănătatea erau conduse aici de un Magistrat. Pe 24 iunie 1292 Magistratul Sibiului pune la dispoziția Ordinului “Sfântului Spirit” o casă, care slujise anterior ca azil, în scopul îngrijirii bolnavilor, săracilor, străinilor și oamenilor neputincioși. Astfel se atesta documentar primul spital din Transilvania. Primul conducător al acestei instituții este menționat documentar în 1309, cu numele de Valterus Magister hospitalis Sanctus Spiritus civitatis Cibiniensis. Spitalul va trece apoi, începând cu anul 1386, sub conducerea Magistratului cetății.
În 1414 apare o referire documentară despre “Frates Michael crucifer ordinis Sancti Spiritus et magister hospitalis Cibiniensis”, iar după zece ani, regele Sigismund obligă magistratul orașului Sibiu să țină slujba la spital numai în cazul în care bolnavii au comis păcate. Un document datat 1418 reconfirmă existența unui conducător al spitalului Sf. Spirit, numit “provisor”, pentru ca în 1450, acesta să fie nominalizat în persoana lui Anthonio Johannis de Werd crucifero provisor domus ordinis Sancti Spiritus in Cibino, presbiteris jurisdictionis Strigoniensis. Un alt preot al spitalului nominalizat în documentele secolului respectiv este Petrus Molenbecher în anul 1456. Dubla subordonare a spitalului a provocat neînțelegeri între cruciați și magistrat, aici înscriindu-se și disputa noului numit prior al Casei Sf. Spirit, Petru Kemp de Basilea cu fratele Nicolae aflat ilegal în slujbă în anul 1466.
În 1475 este menționat documentar la Sibiu un izolator pentru leproși, într-o cladire a mânăstirii dominicanilor situată în afara zidurilor cetății, care într-un document din 1535 se va numi spitalul “Sfântul Spirit”. Pentru femeile sărace și bolnave sunt menționate documentar și două “case de spirit”. De asemenea, este atestată documentar și prima farmacie din Sibiu și de pe actualul teritoriu al țării noastre, în 1494. În 1488 se atestă că spitalul se afla în posesia unor instituții monahale, iar în 1492, printre veniturile importante ale spitalului figurau: jumătate din lăsământul celor spitalizați, două case de locuit și o mică încăpere de rugăciune pentru cruciați, casa din piatră a brutarilor, un fânaț de 26 iugare, veniturile unei băi publice și 56 iugare de teren arabil. Sume alocate întreținerii spitalului sunt încasate, conform registrelor de socoteli consulare ale Sibiului, de diferite persoane aflate în funcții de conducere, cum ar fi în 1506 Johann Heltner epitropul spitalului, Johannes Lutsch ales epitrop în 1507, iar în 1509 Bartholomeo Fuchs, epitropul săracilor în spital.
După reforma luterană, când cruciații au fost nevoiți să se retragă din Sibiu, o formă de susținere a spitalului o constituia decima încasată sub diverse forme din anumite localități. Periodic, în sec. XVI se alocau fonduri pentru întreținerea construcțiilor aparținătoare spitalului: în 1546 pentru lucrări de construcție se cheltuiau 100 de guldeni, iar în 1554 aceluiași scop i se alocau alți 150 de guldeni. În documentele vremii mai este menționată și suma de 10 guldeni alocată părintelui Anton Veisbeck de la spital pentru construirea sau repararea unei odăi. Încăperile existente inițial în cadrul complexului, au fost destinate mai întâi membrilor ordinului cruciat, apoi o parte din ele au suferit transformări treptate. În sec. XVIII, nu este exclus ca unele încăperi să fi servit adăpostirii bolnavilor. În acest secol se schimba și concepția privind îngrijirea celor bolnavi și săraci, aceștia fiind plasați în încăperi cu număr mai redus de paturi sau izolați în funcție de bolile de care sufereau. Acum se simte nevoia construirii unor noi așezăminte spitalicești, deci debutează lucrările de construcție a unui noi spital din Sibiu, în anii 1737-1738.
Primii medici laici cu studii universitare, practicanți ai medicinii din Sibiu sunt străini, care acordau asistență medicală nobilimii și clerului. Dintre acești medici amintim pe doctorul Jacob de la sfârșitul secolului XV, iar din secolul următor pe Johann Saltzman, care salvează orașul de ciuma din 1510. În documentele vremii se găsesc multe cereri ale Magistratului din Sibiu adresate Vienei pentru a se trimite medici spre angajare. Faima medicilor sibieni a devenit repede recunoscută, atât în Transilvania, cât și peste munți, în țările românești.
Dacă în secolele XIII-XV spitalul apare ca o instituție eterogenă (azil pentru săraci și bolnavi, izolator pentru boli molipsitoare, orfelinat și ospiciu pentru alienate, condus de un laic pus sub jurisdicția ecleziastică), începând cu secolele XV si XVI, sub influența Reformei, el se laicizează treptat. În 1730 erau înregistrați doar 30 de medici în toate cele trei țări românești. Dintre medicii sibieni care s-au remarcat îi amintim pe Samuel Kolesseri (1663-1732) cu studii la Leyda, Andreas Teutsch (1669-1730), primar al Sibiului și membru în Consiliul de Locotenent al Transilvaniei. În Sibiu și în întreaga Transilvanie crește numărul bărbierilor, chirurgilor și felcerilor. Dintre chirurgii sibieni îi amintim pe Petrus Schertl în 1554, Philip Biener, Johann Bruckner, M.G. Hofinger, întemeietorul unei secții de disecție în 1754 și Johann Pelz. Dintre medicii care au ilustrat cu succes medicina sibiană începând cu a doua jumătate a secolului XVIII amintim pe Andreas Wolf (1741-1812), cu studii la Viena și cu doctoratul obținut în Erlangen, Michael Neustadter (1736-1806), Samuel Hahnermann (1775-1843), întemeietorul homeopatiei și pe Michael Blassius, profesor la școala de moașe pe care a înființat-o în 1773. Cea mai proeminentă personalitate a timpului rămâne însă doctorul Ioan Molnar Piuariu (1749-1815), primul profesor român de învățământ medical.
Pe data de 25 iulie 1852, în prezența împăratului Austriei Franz Joseph I, s-a pus piatra fundamentală a Spitalului Public, inaugurat în 1857, iar în 1861 a Spitalului de Psihiatrie Sibiu. După inaugurarea sa, spitalul desfășoară o activitate intensă, bine oglindită în documentele vremii. S-a păstrat o cantitate impresionantă de fișe de internare a bolnavilor din anii 1867-1880, care cuprind datele personale ale bolnavilor, diagnosticul, data internării și a externării sau decesului, starea la părăsirea spitalului, precum și mențiunea dacă este solvabil sau nu. Se impune atenției marea arie geografică din care provin bolnavii, precum și varietatea bolilor tratate. Sunt păstrate, de asemenea, liste cu medicamentele furnizate de farmacie pentru bolnavii internați, din perioada 1858-1859. Demn de reținut este un raport statistic asupra activității spitalului din Sibiu în 1876, raport din care reiese că în anul 1876 spitalul din Sibiu a tratat 1123 pacienți, față de 1723 din 1873, 1476 în 1874 și 1169 în 1875, totalizând 33.602 zile de spitalizare. Raportul cuprinde statistici ale bolnavilor, pe boli – menționându-se numărul celor vindecați, ameliorate, nevindecați și morti -, pe sexe, pe profesii, pe naționalități. Sunt enumerate apoi intervențile chirurgicale efectuate în fiecare lună. În ultima parte, cel mai cuprinzător raport înfățișează formele de boală întâlnite în cursul anului 1876, prezentând numărul și sexul pacienților suferinzi pe fiecare boală în parte, simptomele prezentate, tratamentul aplicat și starea bolnavului la externare.
În studiile de specialitate consacrate monumentelor de arhitectură civilă medievală din Transilvania, clădirile publice nu au trezit un interes aparte. În această categorie se încadrează și un grup de construcții destinate adăpostirii și îngrijirii bolnavilor și săracilor. În Sibiu au existat mai multe asemenea locuri, dar, ca vechime, cât și ca importanță arhitectonică, atenția noastră este atrasă de spitalul situat pe locul actualului complex de clădiri cunoscut sub numele de Azilul de bătrâni (str. Azilul nr. 4). Casa în care funcționa aici un spital a fost atestată documentar la 24 iunie 1922. Izvoarele istorice din secolele XIV-XV sunt destul de superificiale în privința spitalului din Sibiu. Primul document este urmat în 1309 de menționarea întâiului conducător al spitalului Valtherus.
La sfârșitul secolului au avut loc lucrări de construcție-amenajare la sediul spitalului, fiind consemnată suma de 9 marci și jumătate de argint (măsura la Sibiu) și 130 de florin și 32 groși, alocată spre a fi folosită în comun de către juratul Peter Phaffenheny împreună cu Nicolae epitropul pictorilor, bani pentru procurarea materialelor construirii spitalului Sf. Spirit.